Primii stropi de culoare

Deşi trecuse o lună, încă îmi tremurau picioarele de cât nou era împrejurul meu ... şi eu mă ştiu un personaj adaptabil. Totuşi, se anunţa o săptămână deosebit de colorată.

În miezul săptămânii am avut parte de o excursie fulger în centru, cu ocazia zilei regelui Rama V, mort de ceva vreme, dar încă foarte popular. Am mai văzut eu adunări de oameni, concerte, evenimente ... dar parcă asta le-a întrecut pe toate. Mai întâi ne-am oprit să cumpărăm flori, să ducem ofrande. Nu vă gândiţi la un buchet, încercaţi mai degrabă pungi întregi cu flori. O formaţie de persoane invalide care dădeau în oale oferea un fundal muzical deosebit (chiar cântau bine) pentru un cadru idilic: focuri de artificii, fum fum fum, foc foc foc şi o motocicletă cu ataş şi televizor montat pe ea(?) completau peisajul. Mega-bâlci.

După această scurtă ieşire, am realizat că Plaloma nu se poate ocupa şi în acest weekend de mine, aşa că am luat personal atitudine şi am organizat o mică excursie cu colegii de serviciu şi o profesoară de engleză filipineză, prietenă a colegei arhitect.

Nu simţeam încă prea bine oraşul deoarece am prins doar frânturi, aşa că mi-am propus o incursiune clasică în oraşul vechi, având ca punct de pornire muzeul de istorie ... să încep cu începuturile deci.

Zis şi făcut, ne-am organizat cu mic, cu mare şi după 2 ore am reuşit să ne strângem în centru. O surprinzător de scurtă vizită la muzeul de istorie, chiar şi fără ghid, m-a făcut să mă întreb cum de o ţară cu o cultură atât de bogată şi diversificată nu poate puncta multe evenimente istorice. Într-adevăr la acest capitol îi avem bine de tot (a se citi am fost căsăpiţi de mai multe ori). Realizam în acel moment că să compari culturi între ele este o prostie în sine, care este mai rotundă sau pătrată. Am plecat de la muzeu cu un sentiment de împlinire, poate o urmă de satisfacţie neaoşă ... ce mă duce cu gândul la zicala "fie pâinea cât de rea, tot mai bine în ţara ta".

Lăsând prosteala filozofică la o parte, ne-am simţit bine. Cu colegi cu tot am început să ne plimbăm, să vedem .... şi să ne facem poze. Multe poze. Cine v-a spus că asiaticii fac poze multe s-a înşelat. Fac foarte multe poze. La un moment dat nici nu mai înţelegeam plăcerea de a tot apăsa şi a te prosti, dar după o vreme m-am lăsat şi eu furat şi am realizat că mai important este momentul. Se simte la ei că se bucură de viaţă, de fix acel moment pe lângă care noi am trece posomorâţi şi ne-am întreba de ce. Nu îşi arată vârsta deloc şi asta se trage direct din modul de viaţă, din care avem de învăţat multe de tot. Mereu mi s-a zis „chew-chew”, adică dont worry, să nu îmi fac griji. Stilul de viaţă adoptat este sabai-sabai, fără probleme, relaxat – zen.

Şi zen am tot continuat să ne pozăm, 5 ore de plimbare transformându-se în nu mai puţin de 5gb de poze, cu 3 aparate doar. Deşi eram în pericol să îmi pierd identitatea şi mă salvam filozofând mereu, am renunţat la idee ... şi am început să mă las uşor pe apă, ca la înot – să mă simt bine adică.

Ne-am continuat periplul pe malul romantico-mâlos al râului Chao Phraya, ne-am oprit la o mâncătorie cu o privelişte superbă şi pentru mine foarte liniştitoare deoarece îmi place apa. Apoi ne-am îndreptat spre Wat Pho, un alt templu fix peste drum de Marele Palat. Este cunoscut şi ca „The temple of the reclining Buddha” adică templul buddhei înclinate, o poziţie de meditaţie, înainte de culcare stai întins dar proptit mai în cot aşa, ca şi cum te adoarme o telenovelă. O buddhă imensă, aurită şi cu nişte tălpi gigantice bătute cu smaralde şi tot soiul de pietre preţioase. „Irony is being ironic” ar zice fratele meu, deoarece învăţătorul lor, prinţul indian Siddharta Gautama, cunoscut în legendă şi ca „Buddha” a pledat o viaţă întreagă pentru un drum ascetic, lipsit de ataşamentul material – o cale de mijloc echilibrată şi în ton cu natura. Am desenat, făcut poze şi admirat în rest.

Dar acest templu nu se poate judeca aşa aspru, deoarece este deja „cult-classic” - un fel de Voroneţ al lor. Am văzut împodobeli exorbitante, multe cu porţelanuri chinezeşti – deosebit de frumos lucrate ... şi cel mai important iar, ne-am simţit bine. Ne-am întâlnit scurt şi cu Plaloma, un laitmotiv al experienţei Thailanda.

Am pierdut câteva fete pe drum, retrăgându-se mai repede acasă ... şi am ajuns astfel în efectiv redus, într-o atmosferă mai intimă să observăm apusul de pe un pod al râului Chao Phraya. Am împărţit puntea cu maşini, oameni şi am putut gusta în sfârşit un Bangkok pur, agitat şi calm în acelaşi timp, uşor romantic şi foarte efervescent.

Ne-am încheiat excursia pe celebra Khao San Road, strada celor cu ghiozdan în spate - „backpackers road”. Un loc superturistificat, cu hosteluri, tatuatori, baruri, bordeluri şi fete ieftine, magazine, restaurante ... tot ce este mai bun şi contrastează cu templele calme. Savoarea eclectică a oraşului era completă în acea zi.

M-am întors acasă şi am revenit la rutina nu atât de plictisitoare a lucrului la birou. Aproape aceeaşi gaşcă din excursie reuşeşte să întreţină şi aici o atmosferă de excepţie. Unul din şefi mai cântă la chitară, oamenii râd şi glumesc, se simt bine ... dar până la urmă ... tot lucrează.

Cu aceiaşi oameni am fost la sfârşitul încă unei săptămâni la festivalul Loy Kratong. Alt festival, altă distracţie – ceva ce iniţial avea încărcătură religioasă (împingerea unei ofrande pe apă pentru comunicare cu morţii) s-a transformat în ceva mai telenovelistic şi comercial, cum să ne găsim perechea – varianta cu bărcuţe cu lumânări. Sper că nu i-am dat idei greşite contabilei (mai în vârstă decât mine cu 5 ani) cu care am împins mini ambarcaţiunea pe o baltă. Spectacolul adevărat era de fapt pe malul râului Chao Praya, în centru. Iniţial am fost puţin mâhnit că nu am ajuns să văd treaba adevărată, dar faptul că am fost în Siam Park, un parc de distracţii din cartier a compensat din plin. Iar mi-am dat seama că nu contează câte bifezi, ci Cum le bifezi . Am împins prostiile alea pe apă şi apoi ne-am dat ca nişte descreieraţi în toate tiribombele posibile:D – graficianul şi contabila amândoi de 30 de ani şi altă colegă de 26 de ani fiind parcă mai entuziaşti ca mine să se dea în ele (a se nota că aveam 24 atunci).

Concluzia mea pentru aceste două săptămâni mult mai alerte şi colorate a fost că nu contează cât de bună sau rea este lumea, ci pe cine alegi să ai lângă tine când vrei să te uiţi la ea.

Sunteţi curioşi să aflaţi mai multe despre şederea lui Radu în Bangkok? Citiţi întregul său jurnal de călătorie:
Ep. 1 - Niciodată..
Ep. 2 - Iniţierea
Ep. 3 - O săptămâna mai liniştită
Ep. 4 - Primii stropi de culoare
Ep. 5 - Khon-thai, nind-noy