Tura de-o zi in Cozia

Inca o tura in Cozia adaugata la zecile de iesiri pe care le-am facut in acest masiv de-a lungul timpului (nu stiu daca sunt chiar zeci dar peste zece sigur sunt). Cozia a ramas si va ramane un munte de suflet pentru mine, care are foarte multe de oferit pentru inaltimea si intinderile sale.

De data aceasta aveam sa alegem urcusul pe la cascada, pe unde am urcat si prima data cand am fost in Cozia, traseu ce e in opinia mea unul din cele mai frumoase trasee din zona. Propunerea a venit din partea lui Laviniu, iar eu ar fi trebuit sa fiu omul cu know-howul, desi dupa ce am ajuns la cabana am tras concluzia ca in fiecare din datile in care am urcat pe la cascada am ajuns acolo pe cai diferite.

Vremea a fost inchisa majoritatea timpului, cu o burnita marunta dimineata si cu foarte multa umezeala prin aer. Am urcat la Stanisoara pe la troita, prilej de amintiri si de poze "traditionale" facute in aceleasi locuri in anotimpuri diferite. Pe drum admiram sepcile de exploratori ale lui Laviniu si ale Iriniei, vorbim despre planurile pentru vara viitoare si despre fel de fel de vise.

Traseul pe la cascada e marcat, dar intr-un mod foarte ciudat, alternad variate marcaje (punct rosu pana la cascada, dupa care pentru 10 minute o vopsea gri pana la portiunea in care e putin de catarat, dupa care punct galben, dupa care mai apare un triunghi galben si un triunghi rosu de nicaieri pentru ca traseul sa iasa la stana tot pe punct rosu). Oricum probleme prea mari de orientare nu sunt si poteca e in mare parte a timpului vizibila.

La cabana ne intalnim cu un grup de oameni mai in varsta, cam de-o seama cu  parintii mei, care urcasera sa serbeze o zi de nastere. Cabanierul era cel nou, un tip care mi se pare foarte de treaba, o prezenta ma placuta decat Nea Vasile, desi avea si acesta farmecul lui. Stam cam o ora la cabana, punem de o masa campeneasca, moment de putina frustrare pentru mine si pentru Alex care eram cu sandwich-urile de acasa. Concluzia, e greu sa participi la o masa campeneasca cand nu ai decat sandwich-uri :)

Plecam pe la 16:00 de la cabana si alegem ca traseu de coborare traseul clasic de urcare, pe la coltul lui Damaschin si ulterior pe la manastirea Stanisoara. Eu si Alex alergam mai repede la vale si ne oprim in punctele de belvedere pentru a-i astepta pe ceilalti. Una peste alta traseul mi s-a parut mult mai pretabil la coborare decat muchia Turneanu. Inainte de manastire gasim un par cu o groaza de pere, ne infruptam pana ajung si ceilalti, dupa care vizitam fugitiv manastirea si o luam spre masini.

La manastire am asistat la o discutie interesanta intre un calugar si Luminita (calugarul era acelasi cu care am negociat acum un an cumparea a 5 litri de vin). Discutia a plecat de la momentul in care calugarul se plangea ca nu-i ajunge timpul pentru indatoririle lumesti, eu intrand am prins portiunea din discutie in care Luminita il intreba pe calugar daca e fericit. Raspunsul a fost destul de evaziv si neclar si extrem de impersonal.

Noaptea se lasa si timpul ne preseaza. Mai avem o ora si jumatate de coborat pana la masini, timp care avea sa treaca destul de repede cu discutii pe variate teme mai mult sau mai putin filosofice.

Ajungem la masini la 19:00 si suntem debarcati de catre oameni la statia de metrou Eroilor la fix pentru a prinde ultimul metro.

Una peste alta, la Cozia e fain, e fain tare si m-as intoarce acolo cu placere de multe ori de acum incolo.

Material scris de Radu Diaconescu