Hanul Ancutei - pe urmele lui Sadoveanu

Urma sa plec cu masina la Suceava pentru cateva zile. Abia asteptam sa ajung la Gura Humorului si sa fiu rasfatata de cei mai ospitalieri oameni pe care ii stiu, in inima Bucovinei. Inainte de plecare primesc un sfat: "Sa nu cumva sa nu poposesti la Hanu' Ancutei!"

Nu stiu cum e pentru voi, dar pentru mine orice are legatura cu Sadoveanu ma impresioneaza. In clasa a VIII-a reciteam "Fratii Jderi" si aveam deja la activ "Neamu Soimarestilor", "Nicoara Potcoava", "Hanu Ancutei". Tot ce a scris, descrierile greoaie pe alocuri, ma transpuneau pe mine in mijlocul actiunii (cand pe cal urmarind-o pe jupanita Nasta, cand admirand apa Moldovei). Fac aceasta paranteza ca sa intelegeti cum a rasunat in mine sfatul primit.

Gasiti Hanu Ancutei la 27 de km de municipiul Roman, spre Suceava, pe drumul European E85. Noi n-am apucat sa ne oprim la dus, asa ca la intors cantam o muzicuta suava: "Sa nu uitam de Hanu Ancutei. Sa nu cumva sa trecem de Hanu Ancutei."
Ne-am oprit. De pe placa de la intrare aflam ca hanul a fost construit inca din secolul XVIII (1718), ca loc de popas pentru cei care calatoreau spre Roman, Suceava sau spre Iasi.

Intri si te impresioneaza imbinarea intre elementele care recreaza atmosfera de demult si elementele moderne. Sala principala a hanului e foarte inalta si eu ma uitam in sus dupa decoratiuni, candelabre, papusi imbracate in costum popular. Meniul e bogat in bucate si in informatii despre istoria hanului, iar mancarea e geniala. Am mancat cei mai buni papanasi din viata mea acolo si abia astept sa ma intorc cu vreo ocazie. Pana si farfuriile au specificului locului si iti spun o poveste.

In 1819 vornicul Stefan Catargiu, proprietarul mosiei Tupilati obtine dezlegare pentru infiintarea de targuri si iarmaroace. El construieste un nou han care serveste si ca statie de posta, deoarece era la o rascruce mare de drumuri. Pe atunci avea 4 camere pentru musafiri, una pentru crasmari, una pentru hangiu si doua de odihna. In curte, aparate de ziduri de 70 de cm grosime, puteau trage carutele musafirilor. In grajdul din curte era loc pentru cai si nutret. Hanul avea doua porti mari, solide, ferecate cu drugi de fier - una pentru intrare si una pentru iesire. Citind asta, nu m-am putut abtine sa nu-mi amintesc de palatul Guell, proiectat cu doua porti pentru trasurile musafirilor.

Acum, hanul are 16 camere pentru musafiri, camere care pastreaza atmosfera de odinioara si ofera, in acelasi timp, confort. Aici se organizeaza tot felul de evenimente, seri romanesti, concerte de muzica populara si degustari de vinuri. Mi-e tare ciuda ca n-am apucat sa vad pivnita - singura parte a cladirii care a rezistat de la 1819.

In 1943, proprietarul n-a mai reusit sa pastreze afacerea, statul roman n-a avut fonduri sa o refaca, asa ca s-a transformat in ruine pana in 1967, cand s-a ridicat o noua constructie pe locul celei vechi pastrandu-se podeaua, pivnita si linia arhitecturala specifica secolului al XVIIIlea.

"Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han, - era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo, si niste porti ferecate cum n-am mai vazut de zilele mele.

În cuprinsul lui puteai oplosi oameni, vite si carute si nici habar nu aveau din partea hotilor... Portile stateau deschise ca la Domnie. Si prin ele, în zilele de toamna, puteai vedea valea Moldovei cât batea ochiul si paclele muntilor pe paduri de brad pâna la Ceahlau si Halauca. Iar dupa ce se cufunda soarele inspre taramul celalalt si toate ale departarii se stergeau si lunecau in tainice neguri, - focurile luminau zidurile de piatra, gurile negre ale usilor si ferestrelor zebrelite. Contenea cate un rastimp viersul lautarilor, si porneau povestile..." - Mihail Sadoveanu, Hanu Ancutei

Eu chiar cred in magia locului, mai ales ca am "patit-o" la Hanu Ancutei. Stateam la masa cu colegii mei de drum si cu mama. Dupa ce comandam vad intrand pe usa un domnisor care mi-a furat inima intr-o vacanta de vara. Nu ne vazusem de vreo doi ani si era si el cu parintii. Moment de maxima intensitate, ai mei nu inteleg nimic, ai lui nu inteleg nimic... le facem cunostinta si ne intrebam daca exista intr-adevar coincidente...

"de când tin eu minte, înca de pe vremea Ancutei celei de demult, am luat obiceiul sa întemeiem sfaturi si sa ne îndeletnicim cu vin din Tara-de-Jos. Gustând bautura buna, ascultam întâmplari care au fost. Socot eu, ca nu se mai gaseste alt han ca acesta cat ai umbla drumurile pamantului. Asa ziduri ca de cetate, asa zabrele, asa pivnita – asa vin – in alt loc nu se poate" spunea unul din musafirii din povestea lui Sadoveanu.

Va recomand cu drag Hanul Ancutei si povestirile la drum lung. Astept de la voi alte recomandari de hanuri cu atmosfera veche si impresii de la Hanu Ancutei, daca ati fost...