In cautarea legendelor de pe Valea Cernei (I) - Cheile Corcoaiei

- Esti sigur ca ai luat-o bine? il intreb pe Bogdan speriata de drumul neasfaltat din fata noastra.
- Da, da, n-ai vazut ca era si un indicator spre Cerna sat? Asta e drumul! imi raspunde el putin deranjat de neincrederea mea. Doar e de-al casei, a copilarit colea, la cativa zeci de kilometri distanta, in Severin. Avem 13 kilometri de mers si stii ce-i interesant? Ca sa ajungem acolo trecem prin doua judete: Mehedinti si Caras Severin. Cerna Sat e in Gorj. Nu cred ca se mai intampla asta pe altundeva prin tara. Si am citit ca oamenii care locuiesc acolo se aprovizioneaza toamna cu cele necesare pentru toata iarna. Atunci cand da ninsoarea nu mai pot iesi din sat.

Nu mi-e greu sa-mi imaginez asta. Mergem pe un drum neasfaltat - desi Bogdan zice ca a fost candva asfaltat, dar s-a erodat si de-asta ai impresia ca nu-i - si am senzatia ca suntem "in the midle of nowhere". E pitoresc peisajul, e drept, daca faci abstractie de norul de praf pe care il lasam in urma, insa nu se vede nici o urma de civilizatie.

Cerna ne tine companie mereu pe stanga, iar in dreapta stancile ne ofera un adevarat spectacol de forme si scobituri. Nu prea pot sa fac poze din masina. Drumul e ingust si suntem prea aproape de stanci. Am senzatia ca de fapt sunt un pic peste noi, ca o acoperitoare a drumului.

- Hai sa oprim sa facem cateva poze. Nu trece nici naiba pe aici si daca trece vedem norul de praf de la distanta.

Daca nu s-ar auzi susurul apei care se mai ia la harta cu bolovanii cazuti in albia sa ar fi o liniste mormantala. Asa e relaxant sa studiezi stancile si ceea ce cred ca localnicii numesc "ciuciuve" - creste calcaroase golase pe care se mai rataceste cate un copac. E tare fotogenica Cerna si ciuciuvele de asemenea.

Pornim din nou la drum. Nu prea mai am rabdare. E cald afara si tin geamul intredeschis din cauza prafului. A trecut mai bine de jumatate de ora iar noi n-am ajuns la destinatie. Imi gasesc de lucru cautand numarul de telefon de la pensiunea unde vroiam sa ne cazam. Vazusem pozele cu o seara inainte: casute pe malul unui lac artificial, nuferi, munte cu paduri dese pe fundal si in mijlocul complexului turistic o piscina. Cu ochii mintii ma vad racorindu-ma in apa, admirand peisajul. Scot telefonul sa fac rezervare si ghici ce: nu e semnal!

- Crezi ca mai au locuri? il intreb pe Bogdan. N-am mai vazut pe nimeni pe drum. Sper sa gasim pe cineva acolo.

In cateva minute ajugem la Pensiunea Lucia luand-o pe un drum secundar care coboara putin. Lacul e la locul lui, casutele arata aproape la fel de bine ca in poze, nuferii sunt numai buni de fotografiat, numai piscina e goala. Si pare sa fie asa de mult timp judecand dupa murdaria de pe fund.

- Ce bine ca n-am avut semnal! Nu cred ca ramanem aici..ai vrea sa te trezesti cu manele pe fundal si tot timpul sa-ti miroasa a mici?
- Bine, dar hai sa mancam ceva inainte de a pleca. E deja trei.

Inconjuram lacul pe jumatate si ajungem la o cladire mare, alba, cu termopane care adaposteste sala de mese. Aruncam o privire inauntru si ne razgandim. Foamea poate sa mai astepte. In afara de cele cateva grupuri care faceau gratare putin mai incolo, in fata casutelor, nu mai era decat un nenea care se uita ciudat la noi. Restaurantul pustiu, orasele de aprovizionare departe, asta nu poate sa sune deloc a bine.

Pornim inspre Cheile Corcoaiei. Trebuie sa fie pe-aproape din ce se vede pe harta. Bineinteles ca le ratam si o luam pe un drum forestier dupa care ne intoarce si o luam pe alt drum gresit care se tot ingusteaza pana cand nu mai ai cum sa-l strabati decat pe jos. Cu greu intoarcem si gasim un domn cu un Logan rosu care ne conduce pana la intrarea in chei. Cred ca rade in sinea lui vazandu-ne asa nedumeriti. Facem ochii roata si nu vedem nici urma de chei. Doar corturi, oameni care fac plaja, multe urme de focuri si altele care inca ard. Pana la urma ne spune:

- Vedeti balustrada aceea printre copaci? O luati pe podetul asta si ajungeti la Chei.

Ce ti-e si cu natura asta, cum camufleaza ea cele mai frumoase lucruri! Ma tot uit la Chei si nu-mi vine sa cred ca sunt reale. E ca si cum muntele ar fi fost o mare de inghetata si cineva ar fi luat de acolo cupa dupa cupa formand un fel de sant in lateralul stancii.

Exista si o legenda care circula prin zona. Se spune ca pe vremuri un balaur cu sapte capete salasluia in munti. Oamenii locului si-au pus speranta in curajosul Iovan Iorgovan ca-i va scapa de acest balaur. Tanarul erou s-a tot luptat cu monstrul pana cand cel din urma a ramas cu un singur cap. Ultima confruntare dintre Iovan si balaur a avut loc in zona aceasta si Cheile au forma de azi din cauza ca Iovan a trebuit sa spintece stanca pentru a gasi balaurul.

Tot la capitolul povesti, dar de data aceasta reale, e cea legata de faptul ca Ceausescu a distrus mare parte din Chei in incercarea (nereusita) de a gasi comoara regilor daci. Ce a ramas astazi e doar o scobitura; fascinanta as adauga eu.

Ne-am catarat putin pentru a admira de aproape tunelul cu o latura lipsa. Nu stiu daca tot timpul e asa umed pe-aici, dar acum e si trebuie sa am mare grija cum si unde pasesc cu Crocsii. Clar n-au fost ganditi pentru asa ceva, dar nici eu nu ma asteptam la asta.

Nici nu simtim cum trece timpul, doar foame ne mana mai departe catre urmatoarea destinatie care speram noi sa fie prima pensiune cu masa si cazare ce ne iese in drum. Sa mergem deci, caci ne asteapta un drum lung :)

~.~
Gasiti pe triptime.ro traseul complet al weekendului pe care l-am petrecut pe Valea Cernei.