Cumva am reusit sa-l pacalesc pe Vali sa facem o scurta plimbare cu bicicleta. Cred ca mi-au sticlit ochii ca lingurile cand am vazut ca la hotel se pot inchiria unele. Experienta din Padova merita adaptata si re-facuta.

Planul de la hotel era cam asa: inchiriem biclele pentru 3 ore, ne plimbam un pic pe aici, prin Arenal, pe promenada de la mare si apoi ne intoarcem la pranz. Am inchiriat, am luat, am plecat. Si ne-a uitat Dumnezeu dand din pedale pe promenada.

Promenada din Arenal este de fapt promenada Golfului Palmei. Urmeaza golful si se intinde pe kilometrii intregi. Poti sa te plimbi pe picioarele tale, pe role, pe caii de la bicicleta sau intr-un scaun al titicarului. Sau intr-o caleasca trasa de cai, cu bere in mana si strigand diverse chestii in germana pe care numai tu si prietenii tai le intelegeti – ma rog, tu, prietenii tai si juma din statiune.

Noi aveam marea in stanga, hotelurile in dreapta, palmieri de-a stanga si de-a dreapta si pedalam dornici sa ajungem la capat. (Stiti poza cu magarul si cu morcovul din fata?)

Dupa cativa km ne-am prins ca socoteala de acasa trebuie revizuita, ca mai e mult pana la capat dar am tacut amandoi, poate poate celalalt nu-si va da seama de asta si va pedala in continuare.

Alti km mai incolo, cineva a rupt tacerea:

– Sa stii ca nu mai prindem pranzul.
– Mda, mormai eu, nestiind daca sa par trista sau entuziasmata.
– Dar cine are nevoie de pranz cand Palma te asteapta? : )

Si Palma a trebuit sa ne astepte ceva, caci sunt vreo 14 km care despart capitala de statiune. Pana una alta, am vazut ca promenada se termina – hopa! – si ca pista de biciclete o ia la stanga. La un moment dat dispare si drumul, dar reapare dupa vreo 2-3 curbe. Urmatorul lucru care a disparut a fost plaja.

Si a ramas doar pista, un varf de deal, avioane cu Air Belin care treceau pe deasupra, o priveliste imbatatoare si un soare dogoritor. Scoate apa, facem o pauza aici si acum ca nu mai pot.

Dar ce se vede in zare? Catedrala La Seu! Iei, ne apropiem! Stai…daca se vede de aici, iti dai seama cat de mare este? Departe, aproape, nu mai putem da inapoi.

Ajungem iar intr-o statiune, iar serpuim de-a lungul marii, iar ma fura privelistea din dreapta, iar ma opresc brusc si intru in roata din spate a lui Vali.

– Tu te uiti pe unde mergi?!
– Aaaa…daaa….
– Da-mi apa, ia apa, hai sa mergem, stai sa fac o poza, tu ai vazut cat de misto sunt stancile astea care de abia ies din apa?

Vreo doi (?!) kilometri mai incolo reapare plaja. Si Catedrala. Si incep sa ma doara picioarele. Dar e haios cum se vede de aici, ai impresia ca drumul se sfarseste exact sub ziduri.

Am ajuuuuuuuuuuuuuuuuuns! Suntem in Palma! 14 km bifati si o Catedrala care ne asteapta vizavi. Mai poti? Hai, pauza de cinci minute si mergem. Vezi ce mare e rozeta? Si ce arabescuri! Lovely!

Traversarea bulevardului a fost o nimica toata, dar cum ajungem la ea? Apropo, crezi ca asta a fost un sant de aparare acum cateva secole? Ia uite, are pestisori! Ii vezi, ii vezi?

Bicicletele au fost parcate la umbra (legate de un stalp de electricitate, mai exact), omuletul cu baloane de sapun admirat & ocolit si treptele urcate foooarte grijuliu.

Catedrala La Seu. Destul de mare pentru o insula atat de mica. Arata…altfel pe dinafara, dar arata si mai altfel inauntru. Sa spunem ca it’s not your regular cathedral. Are nava impartita in trei, zona de altar, capele, dar coloanele sunt groase si grosolane fata de alte coloane ale altor catedrale. Goticul predomina, dar nu e singurul prezent – de fapt, gasesti cam toate stilurile arhitecturale. Cireasa de pe tort o reprezinta faptul ca Gaudi a lucrat vreo zece ani la ea, dar la un moment dat s-a suparat, si-a lasat jucariile si a plecat, catedrala fiind terminata de catre doi dintre elevii sai.  (Si cica sa fii exemplu pentru ceilalti…)

Imi place interiorul si stiu de ce: vitraliile. Cele doua rozete sunt superbe si interiorul are nevoie doar de lumina lor filtrata. Este un loc potrivit de reculegere, dar trebuie sa vii cand nu sunt turisti care sa se fataie printre banci si sa faca poze desi semne cu fotografiatul interzis sunt peste tot.

Palatul Almuidaina, situat fata in fata cu Catedrala se poate vizita, dar nici unul dintre noi nu este dornic sa intre. Poate mai tarziu, dupa ce ne plimbam un pic pe stradutele din orasul vechi. Acum, daca tot suntem in Palma si am vazut Catedrala, hai sa vedem tot ce putem vedea pe bicle.

Pe una dintre ele, la dreapta, s-a deschis o poarta. Si am intrat, caci erau altii care ieseau. Ce-i aici? Jardin del Bisbe – Gradinile Episcopiei („bisbe” se spune in mallorcana la „episcopie”, daca am inteles bine). Denumirea pompoasa ascunde de fapt o minipseudogradina botanica. Spatiul pastreaza distributia clasica a gradinilor din casele seniorale din Palma, care aveau o zona pentru pomi fructiferi, una pentru vegetale si una pentru plante ornamentale.

Gradina are forma dreptunghiulara si, luandu-ma dupa altii pe potecute, sosesc la „piscina” cu nuferi si pesti portocalii, umbrita de floricele roz. Aici stau, nu mai plec, si incerc sa ma hotaresc daca vreau o poza cu pestisorul portocaliu sau nu. Da. Nu.

Mi se pare mica, ingusta si inghesuita gradina asta, marginita de pereti inalti, dar la ce am vazut pana acum, era un mare lux sa ai niste petice de verdeata. Ca-n Venetia.

Stau pe marginea piscinei si ma minunez de cum am ajuns aici, desi nu era nici in plan si nici in brosura. Sa tot fie descoperiri din astea!

Si apropo de plan, hai sa vedem cum ajungem totusi la Banys Arabs – singura cladire araba care a mai ramas din Medina Mayurqa.  Harta zice sa o luam la stanga.

Dar hai un pic pana in dreapta, in capat, ca vreau sa vad cladirea aceea. Pare veche.

– Soparla de pe cladire ai vazut-o?

– Dar tu ai vazut masina care era sa dea peste tine?!

Masinile care se incumeta pe stradutele astea nu ma impiedica sa casc ochii pe sus, poate poate vad ceva, altceva. De exemplu, acest balcon. Mmmm, ar merge sa sezi la umbra, sub paravanele din panza si sa stai – pur si simplu sa stai.

Eventual sa te uiti la turistii care vireaza prin garg ca sa ajunga la Baile Arabe.

Care bai sunt micute si modeste. O mica incapere dreptunghiulara, in care ruleaza incontinuu un film scurt cu istoria locului; din camera asta treci intr-o camera cu arcade si coloane si gaura in acoperis (tepidarium).

Si asta-i tot. Ba nu, mai e ceva: gradina, care este de doua ori mai mare ca Baile. Si mesele din Gradina. Apropo, nu ti-e foame?  Hai inapoi, sa vedem daca mai avem biciclete.

Gasit, incalecat. Pornim pe alte stradute in cautarea Arcului din Bario Calatrava, care este un fel de ultimul mohican.

Oprire la Arc ca sa ne adapam si sa vedem in ce directie este Placa Major; si locul unde ne vom servi pranzul. Nu avem nici o recomandare, nu s-a gasit nimeni sa ne spuna “du-te la nea Guillermo ca are paella buna” dar ceva ceva (ieftin) tot trebuie sa gasim.

Pauzele de pozat balcoane sunt dese.

Si intr-o piateta se transforma in pauza de pozat maslinul si Primaria.

Doua cladiri interesante mai tarziu

Ajungem in Placa Major, care are toate elementele unei piete centrale care se respecta: restaurante, terase, imigranti africani care iti vand de toate daca ii lasi, potretisti, mari tablouri ai unor mari artisti si ceva gunoaie.

Aici nu-i de noi. Unde lasam bicicletele? Si meniul asta o fi scump? Ti se pare scump? Hai ca poate gasim altceva, un pic mai incolo, nu stiu unde.

Cand a fost clar ca am iesit din centrul istoric si ca daca trecem strada, iesim din centru, ne-am intors 50 de metri si ne-am multumit cu restaurantul gasit. Scump. Portii cam mici, dar macar ne servim cu masline pana la urmatorul fel. Apropo, ai idee ce-i cu tapas astea? Si cu festivalul tapas-urilor? Nu? Nici eu. Suna cumva a concurs de bautura.

Ce a mai ramas pe lista? Pueblo Espanol – Satul spaniol. E la ceva departare, dar e relativ aproape de Castel Bellver – asta ramane la urma, sa ne bucuram de peisaj.

Drumul trece prin partea moderna si rezidentiala a Mallorcai si pe langa niste ….mori de vant? In oras? Astea erau in ghid si mi-au scapat sau….

Niste borduri si un drum gresit mai tarziu, ajungem la Satul Spaniol. Ca sa aflam ca –  ce noroc pe noi! – tocmai se inchide.

Nu ne supara gafaitul – nu eram pregatiti fizic pentru panta aia – cat ne supara faptul ca nu stim ce este ala Sat Spaniol si nici ce se afla dincolo de portile astea. Pe dinafara pare o mica cetate care pare sa adaposteasca multe cladiri….dar cu ce scop?

Las ca aflam alta data, poate de pe internet, acum hai repede la Castel, pe ala barem sa-l gasim deschis. Ok, deci o luam drept inainte, la semafor facem dreapta si apoi mai facem o dreapta si apoi  e simplu.

Dupa a doua dreapta am dat de panta. Cumva nu o pusesem la socotala. Cei curajosi si cu vana o urca pe roti. Ceilalti, dupa ce schimba intr-una vitezele, pipaind dupa viteza de panta, se dau jos si merg pe langa. Nu strica doi-trei pasi.

Dar o data intrati in perimetrul castelului, care castel se afla in mijlocul unui parc-padure, doi neuroni nedoborati inca de soare fac o sinapsa: castelul e in varful dealului si pana acolo sunt cateva sute de metri, poate kilometri. O, Doamne, sper ca nu kilometri! Ta-daaam! Acum e acum.

Care ziceai ca e viteza aia buna de deal? Regleaza-mi chestia asta ca nu mai pot.
Si dai, si dai, si dai din pedale. Incet, dar sigur. Ferice de acei biciclisti care coboara si ferice de cei care vin in masina. In masina! Asa trebuia sa venim si noi – biciclete ne-au trebuit!! Mumalor!

Dupa o mica eternitate masurata in multa apa transpirata, am ajuns sus.

– Am ajuns! In sfarsit!
– Wow, poti sa vorbesti? Desi ai ajuns primul?! Asta e de bine. Sa vedem acum care se duce sa vada daca e deschis castelul.

– Stai pe banca ca ma intorc….curand…

Sunt curioasa ce fata o sa faca cand o sa afle ca si asta e inchis – ca asa e el, inchis lunea. Am urcat si transpirat degeaba. Bine, privelistea merita efortul.

– Uite Catedrala! Uite cat de mare e golful! Iti vine sa crezi ca azi de dimineata eram in partea cealalta?

– Iti vine sa crezi ca tot acolo trebuie sa ajungem?

Picioarele ma dor ingrozitor si tot ce vreau e sa ocup o banca si aici sa raman. Pentru multe minute. Multe multe. De fapt, chiar o sa fac asta.

Nu mai stiu de ce m-am urnit, dar am facut-o. Cred ca m-a speriat gandul ca o sa ratez cina. Cred ca m-as fi urnit mai repede daca neuronii mei ar mai fi facut o sinapsa si mi-ar fi transmis ca la coborare e mai usor, ca, fiind panta, trebuie doar sa tin bine de ghidon.

Wiiiiiiiiiiiiiii! Picioarele s-au desprins de pedale si bicla ia viteza pe masura ce coboara. Franez ocazional, la curbe. Ce distrativ! Acum chiar ca a meritat sa urcam panta asta!

In doua trei miscari ajungem pe Paseu Maritimo, unde ne oprim sa facem poze la ..sinistrati.

Exercitiul pare sa continue fara ei. Macar au vesta de salvare si, la o adica, pot sa inoate pana la mal. Dar totul depinde de instructor.

Asta e punctul in care ne facem socotelile: de acum avem de mers snur vreo 20 de km. Si avem doar o ora si jumatate la dispozite. Bagam viteza si nu ne oprim pentru apa sau poze sau mai stiu eu ce, ok? Ok!

Sunt ascultatoare si bag viteza asa cum nu am mai bagat pana acum. Ocazional, pe pista, mai sunt vopsite indicatoare de viteza, dar acum incalc flagrant legea. Ma folosesc (ocazional abuzez) de taraitoarea care cica e claxon. O mama isi trage speriata copilul din calea bicicletei galbene pe care pedaleaza de zor una in rochie. Un tip traversa relaxat strada si isi numara maruntisul pana cand a auzit claxonul meu; in secunda urmatoare a executat un salt in sus si in lateral, maruntisul s-a imprastiat pe jumatate de caldaram. Nu stiu daca a trecut repede de speriatura si daca a avut timp sa injure – n-am auzit.

Prima oprire a fost pe undeva pe la jumatatea drumului, pe unde zboara regulat low costurile lui Air Berlin.

In varf de deal si de pista din lemn, ne-am luat un mic ragaz. Dar mic. Cat de doua poze.

Palma a ramas in spate, Arenal ne astepta in fata. Tot in fata era si paella de la cina, dar si niste receptioneri posibil ingrijorati de faptul ca le-am luat bicicletele pentru trei ore si aveam sa le predam inapoi dupa sapte – opt.

Bilantul zilei: 35-40 de km parcursi, 2 oameni cu semifebra musculara, zambete largi pe fata, receptioneri ingaduitori, multa multumire si serotonina. Mai bagam o tura si data viitoare, dar in alt oras.

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter si primesti o data pe luna cele mai noi materiale pe mail.
Daca ai cont pe Facebook, hai să ținem legătura și acolo.

Tags

About the author

Ioana

Facebook Website

Odrasla de neam nomad, Ioana calatoreste cu simtul raspunderii din 2007 si scrie despre asta din 2010. Este atrasa de tarmuri stancoase, Orientul Mijlociu, arhitectura si ii place sa aleaga cele mai intortocheate trasee urbane. Se ocupa cu drag si spor de Vanatoarea arhitecturala, ca designer, si de My Secret Romania in calitate de initiator.

7 Responses

  1. InLume

    Da, febra si oboseala dar o zi excelenta si mult mai interesanta decat clasicul tur de Palma din “autocarul decapotat”

    Reply
  2. Andrei C

    Hehe, tii cam mult la fezandat povestirile astea. In curand se face anul… Ah da…catedrala aia arata intr-un mare fel!

    Reply
  3. Ioana

    [Stai sa caut in dex cuvantul “fezandat”…sau e o expresie, “a tine la fezandat”?]
    Andrei, anul s-a facut deja!:D E asa, un an si 10 zile.
    La cate povesti am de publicat repede-repede, cred ca s-ar satura lumea de articolele mele. “Iar Ioana? E al patrulea pe saptamana asta!”
    Cat despre Catedrala, stai sa o vezi pe aia din Modena. Promit sa public povestea pana in toamna. :P

    Reply
  4. InLume

    Se face turul de Palma cu autocarul ( normal o varianta foarte light, afata de ce ati facut voi), se cumpara de la agentii locale. Sunt fara ghid, doar cu casti si selectezi limba in care vrei sa asculti. Toata treaba este sa gasesti o pereche de casti cat de cat buna ca sa mai si intelegi cate ceva.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *