Sighetul Marmatiei: mai mult decat Memorialul Victimelor Comunismului

6

Spaţiul de reculegere şi rugăciune  2Autobuzul s-a oprit, si, speriata, m-am trezit din somn, am apucat rucsacul voluminos si m-am repezit spre usa. Habar n-aveam unde e centrul, daca am ajuns in centru si nici nu stiu de ce m-am grabit atat de mult. Adica…unde avea sa ma poarte daca ratam coborarea? In Ucraina?

Biumaca inca de somn, am asezat rucsacul jos, eu m-am asezat pe el si am incercat sa-mi trezesc niste neuroni. Aparent, ajunsesem in Sighetul Marmatiei. Un pic mai la stanga de locul unde se aseaza harta-n cui. In afara de apropierea de granita si de Memorialul de la Sighet, si de faptul ca existau doua Sighetul – unul al nostru, altul al ungurilor – habar n-aveam nimic. Nada. Nulla. Si nici nu am vrut sa aflu ca sa nu-mi stric supriza.

Acu 3 ani, in cadrul primului meu job not-project-based, am decis sa-mi petrec vacan…aaa..concediul in Maramures. Avem o senzatie, un dor, ce ma impingea sa merg undeva departe, departe, where no Ioana has gone before, si sa cuceresc noi teritorii. Singura. Trebuie sa fie un fel de calatorie initiatica. Eu cu mine, fara parinti sau prieteni. Te descurci sau intra in joc selectia naturala?

Aveam vreo 8 zile la dispozitie in care imi propusesem sa vad Baia Mare, Sighetul Marmatiei, Barsana, sa ajung sa ma dau cu Mocanita si apoi sa cobor undeva pe langa Hunedoara, la niste prieteni.

centru

Asadar, iata-ma in …centru? Dupa ceas trebuia sa fiu in Sighet („daca e marti, e Belgia”), mi se spusese ca dupa o ora, o ora si jumatate trebuie sa ajung, dar eu nu m-am gandit ca autobuzul opreste de mai multe ori pana la…. Si aparent nu eram in centru, dar pe aproape. Centrul il gaseam dar aveam o problema: rucsacul. Aveam unul mai hippie, incapator, neergonomic, cadou de la mama de cand aveam 12 ani si nu aveam in ce sa-mi pun boarfele cand mergeam in tabara. Ceva asemanator cu piatra pe care o mai cara din cand Obelix in spate. Cumva ramasesem cu ala, desi daca as fi cunoscut-o pe Alexandra si mi-ar fi tinut teoria rucsacului, calatoria mea s-ar fi simtit cu totul altfel.

Am intrat in prima pizzerie pe care am gasit-o, caci neuronii mei mi-au transmis ca ei nu functioneaza fara combustibil. Si atunci, dupa acea pizza, m-a izbit marea problema: cum fac sa ma duc la buda, sa nu ma car cu pietroiul dupa mine, dar cand ma intorc sa-l mai gasesc aici? Ta-dam! Cand esti cu cineva, acel cineva are grija de bagaje. Cand esti singur ce faci? Am luat geanta cu aparatul foto, si avand in vedere ca stateam intr-un colt, am inghesuit rucsacul in acel colt in timp ce in gand imi faceam planul de back-up daca as fi ramas fara.

N-a fost nevoie. Am intrebat chelnerita in ce directie e Memorialul Sighet si am pornit-o incolo, doar doar oi gasi pe langa el un loc de cazare. Nu stiam ce imi poate oferi orasul, dar prioritatea numarul unu era Memorialul. De fapt, nici despre acesta nu stiam mare lucru. A fost una din multele inchisori comuniste in care au fost distruse elitele romanesti. Dar nu este o simpla inchisoare. Nu intri acolo sa vezi niste pereti goi, scorojiti, eventual niste paturi de fier. Asemeni lui Memento Park din Budapesta, inchisoarea asta a fost regandita ca un muzeu al memoriei.

„Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.”*

Spaţiul de reculegere şi rugăciune

Stai prost cu memoria? Vino aici. Crezi ca nu ai fost afectat de comunism? Vino aici. Daca stam prost azi ca tara, este si din cauza a aceea ce s-a intamplat in astfel de inchisori.

Stai prost cu imaginatia? O echipa de istorici, arhitecti, constructori si designeri au avut grija sa amenajeze fosta inchisoare astfel incat, dupa o simpla vizita si cateva ore, sa intelegi ce anume s-a intamplat dupa Al Doilea Razboi Mondial, de ce si mai ales cum.

In acest sens, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, se apropie foarte multe de conceptul de muzeu occidental, interactiv, si prin asta “mai” educativ. Inainte de a ajunge la celule treci prin Sala hartilor si Romania inchisorilor. Intelectuali, tarani, preoti negustori, meseriasi, militari, studenti, elevi, minori, femei – adica vreo 600 000 de persoane care au fost arestati si condamnati (cu sau fara proces) in perioada 1945 – 1989 pentru ca erau considerati periculosi de catre regim. Minori, da?

celula memorial

Salile si anumite celule au fost amenajate (panouri informative, fotografii, harti, recuzita detentiei, obiecte, touch screen-uri, aparate audio, instalatii audio-video) astfel incat sa ilustreze asaltul comunist, colectivizarea fortata, distrugerea partidelor politice, rezistenta, represiunile etnice si religioase, deportarea in Baragan, miscarea detinutilor dintr-o inchisoare in alta, particularitatile unor destine.

Mi-a ramas in minte Ilie Lazar, un maramuresean carismatic, fruntas al Partidului National Taranesc, condamnat la 12 ani de temnita grea.

Încarcerat întâi la Galaţi, este transferat la 15 august 1951, împreună cu ceilalţi membri ai „lotului Maniu”, la închisoarea din Sighet. Această detenţie chiar în oraşul de care era aşa de legat, îl va face pe Ilie Lazăr să spună: „De-ar şti maramureşenii mei că sunt aici, ar îmburda (răsturna) închisoarea asta cu totul!”. În iulie 1955 este transferat la închisoarea din Râmnicu Sărat. Datorită activităţii sale, considerată ca “deosebit de periculoasă pentru securitatea statului”, după expirarea celor 12 ani de temniţă este dus în lagărul de muncă Periprava, din Delta Dunării. După expirarea şi a acestei pedepse este recondamnat la alte 72 de luni de muncă forţată, fiind eliberat abia la 9 mai 1964, prin graţierea generală.*

Mai este apoi celula in care a murit Iuliu Maniu. Stai in mijlocul incaperii albe, goale, vezi patul de fier, „imbracamintea” detinutului, fereastra cu zabrele prin care se vede holul inchisorii si … Cat timp ne-a luat sa condamnam comunismul?

Cortegiul sacrificatilor

In curtea interioara se gaseste “Cortegiul sacrificatilor“, un grup statuar executat de Aurel Vlad, devenit emblema Muzeului. Exista de asemenea si un „Spatiu de reculegere si rugaciune”, viziunea moderna a lui Radu Mihailescu asupra catacombei crestine. Peretii rampei de coborare iti amintesc de monumentele inchinate celor cazuti in razboie: mii si mii de nume, de persoane care azi nu mai inseamna decat statistica pentru cei multi.

Spaţiul de reculegere şi rugăciune  3

Intri un om, iesi altul.

Sighet nu inseamna numai vizitarea Memorialului. Si acum imi pare rau ca nu i-am alocat mai mult de o zi jumatate. As fi stat mai mult, ca nu ma fugarea nimeni, dar pensiunea unde m-am cazat avea o camera dubla in regim single, la pret de dubla. Deci, gaura serioasa in buget. Alta lectie invatata: daca calatoresti in doi, platesti juma de pat; daca calatoresti singur, platesti si pentru prietenul imaginar.

Revenind la oras. Am descoperit centrul – da, da, si apa calda – care este de fapt un parc lung, incadrat de doua strazi pe lungime si de doua biserici pe latime. De fapt, este mult mai mult de atat: zona centrala este o rezervatia arhitecturala, o poarta catre tipicul unei capitale transilvanene din secolul al XIX-lea. Si din aceasta cauza casele mici, arhitectura austro–ungara, lipsa agitatiei mi-au lasat impresia ca Sighet este un oras adormit. Are acel aer de urbe care la un moment dat a fost importanta si vie, dar care, uitata fiind de treburile imparatiei, isi vede linistita de treaba. Un oras mic, capitala a Maramuresului istoric, care isi zambeste siesi, stiind ca bourul de pe emblema orasului si de pe zidurile unor case este cel care l-a facut pe Dragos Voda sa se indeparteze de tinuturile sale si sa ajunga in Moldova.

strada

in apropiere de iza

O strada mai incolo de centru, daca intri in hatisul de case, ai impresia ca esti intr-un sat. Si daca mergi pana la capatul strazii, ai ajuns in parculetul de pe malul Izei. La nord Tisa, la vest Iza, si intre, „insula” Marmatiei. Asta e locul unde m-a uitat Dumnezeu.

pod peste iza

Mai exact, pe un pod. La dreapta aveam un parc nu foarte amenajat, cu leagane, imprejmuit de case, si de cealalta parte dealurile impadurite si, nestiuta de mine, cetatea dacica de pe Solovan. Eram in oras si nu eram.

M-am grabit sa ajung in Barsana, sa cunosc Maramuresul si am ratat multe locuri din Sighet, precum cetatea dacica. Sau Sinagoga pe langa care am trecut in fuga, grabita sa prind autobuzul. As fi vrut sa vad cum arata pe dinauntru cladirea ce deserveste si azi comunitatea de evrei, ajunsa de la 12 000 la 21 de persoane. Nu am vazut nici Muzeul Culturii Evreiesti, care are o expozitie dedicata sigheteanului Elie Wiesel, supravietuitor al Holocaustului si laureat al Premiului Nobel pentru Pace in 1986.

raul iza

Pentru cetate, pentru „promenada” de-a lungul Izei, pentru locul de varsare al Izei in Tisa, pentru comunitatea evreieasca, pentru un oras care sunt sigura ca mai are suprize de oferit, o sa ma intorc.

*Sursa: http://www.memorialsighet.ro/

6 Responses

  1. vio

    Mi-a placut Memorialul, daca se poate spune asa.Pentru mine comunismul este o rana supurinda, care nu se va curata niciodata, dar pentru cei care au trait bine atunci , ce mai inseamna acest memorial?

    Reply
  2. Ioana

    Asa-i, este o rana supurinda inca. Dar se poate curata.
    Cei care au trait bine sunt o minoritate si Memorialul ar trebui sa le fie unul din ghimpii din coasta.

    Reply
  3. Adina

    buna!
    din ce localitate ai plecat spre sighet?care este traseul?trebuie sa schimbi autobuzul ,daca da,unde?
    stii un loc de cazare ieftin si curat?
    cat costa bletul de autobuz pana la sighet?
    mersi.

    Reply
  4. Ioana

    Buna Adina,

    Din Baia Mare am luat autobuzul spre Sighet. E cursa directa, de la autogara, nu e scumpa dar nu as putea sa-ti spun exact cat costa caci calatoria a fost acu 3 ani jumatate.
    Dupa o ora, o ora jumatate ajungi in Sighet.
    Cat despre cazare….nu mai stiu sa-ti spun locul. :D

    Calatorie placuta!

    Reply
  5. timi

    No atunci ma bucur mult!
    pacat ca nu-ti pot fi ghid…intr-adevar nu mai sunt acolo de 4 ani, dar as putea sa-ti fiu unul virtual. La urma urmei, aceasta am facut inainte…am lucrat in turism in sighet, pentru toata zona maramuresului….mai am inca toate materialele, fotografiile si o tasca plina de tricks and tips. si multe numere de telefon si adrese de la oameni care stiu adevarurile adevarate despre sighet…ti le dau cu placere. stii, ai ajuns in locuri total “neturistice” in sighet, precum podul, acolo unde erai in sighet si nu erai. ai descris exact emotia copilariei mele. ai simtit pe loc cum e sa fii din sighet, si asta nu poate oricine…pseudosentimentele daruite de un muzeu al satului (scuze mai sus) si pseudoveselia date de festivalul de iarna (scuze iar…mai sus) nu definesc sighetul ….of, as putea scrie o carte.
    scrie-mi pe mail, Ioana, am sa-ti dau cheile mele la usa de acasa.
    Timi

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *